E 14 februarie...o zi a indragostitilor, o zi in care fiecare dintre noi ne dorim sa o petrecem alaturi de persoana iubita, sa ne facem cadouri, surprize si sa ne declaram iubirea...
E 14 februarie ...iar eu stau in casa. Daca imi spunea cineva azi dimineata ca va fi o zi petrecuta in casa, singura, as fi zis ca este nebun...Insa se pare ca asta este adevarul.
De cateva zile traiesc cu presimtirea ca ceva rau se va intampla, ca o sa aflu un adevar urat, si poate si de aceea de fiecare data cand am vorbit cu EL m-am agatat de fiecare lucru care nu-mi placea pentru a ne certa. Ma pregateam pentru aceasta zi. O zi in care am constientizat ca nu ocup nici un loc in inima omului pe care il iubesc. O zi in care am constientizat un lucru care era evident de mult. Tot ceea ce mi-a putut oferi a fost un simplu ignore in lista de messenger, acordandu-i unei alte persoane locul de NEDESPARTIT.
Doar intr-o singura clipa mi-am adus aminte de vremurile urate din trecut, intr-o singura clipa am inceput sa resimt acea durere care m-a macinat 2 saptamani in sir acum 2 ani, o durere intensa care in scurt timp s-a prefacut intr-o mare dezamagire. Inca o data am realizat ca nimic nu mai poate fi ca la inceput. Ca nu mai are rost sa-mi consum timpul si ideile pentru o persoana care nu va avea niciodata de gand sa se schimbe, care va continua mereu sa duca o viata duala.
Imi pare rau doar ca nu am putut pune capat mai devreme, ca nu am avut puterea de a merge mai departe fara sa mai cedez la insistentele lui, ca nu am avut puterea de a-mi face o viata mai frumoasa. Imi pare rau de momentele frumoase petrecute impreuna, de linistea pe care o simteam cand eram alaturi de el, de iubirea care imi invada sufletul si imi dadea senzatia ca totul este al meu si ca alaturi de el pot trece peste tot. Din pacate a fost doar o senzatie. De mult timp a incetat sa fie omul care sa-mi fie aproape, care sa fie alaturi de mine cand imi este rau, care sa ma ajute cand am avut nevoie de ceva. A devenit un om egoist care intotdeauna i-a placut sa ma stie aproapre, care sa stie ca atunci cand va avea nevoie este cineva care sa-i fie alaturi si caruia sa-i ceara ajutorul. Fara a da nimic inapoi, decat simple amagiri.
Odata i-am scris unei persoane ca exista o scuza pentru faptul ca nu am renuntat de mult la aceasta relatie. Consideram ca dragostea este oarba si ca nu percepem adevarata realitate. Insa, acum realizez ca era o scuza pe care o foloseam pentru a ascunde faptul ca sunt prea slaba pentru un nou inceput, ca sunt prea slaba pentru a pune capat unui rau care incepea sa-mi macine din ce in ce mai mult viata. Dragostea nu este oarba, deoarece eu am sesizat in toata aceasta perioada toate lucrurile pe care le facea, doar ca ma faceam ca nu le vad. Ma ascundeam in spatele unui val, sperand ca se va schimba si ca va veni momentul in care va constientiza ca ma iubeste numai pe mine si va renunta la toate celelalte persoane. Insa, acest lucru nu se va intampla niciodata. Sau poate nu se va intampla in prezenta mea. Cand ai alaturi o persoana care a trecut intotdeauna peste fiecare lucru urat facut si a luat-o de la capat, lasand totul in urma, incepi sa te obisnuiesti si iti permiti din ce in ce mai multe lucruri, convins fiind ca persoana de langa tine se va isteriza cand va afla, va face scandal dar te va ierta in cele din urma.
De aceea imi retrag cuvintele spuse in postarea anterioara si nu cred ca voi mai afirma vreodata ca o iubire stinsa poate fi reaprinsa. E precum vorba aceea conform careia ciorba reincalzita nu va mai avea niciodata acelasi gust ca la inceput. Cu cat o reincalzesti mai mult cu atat isi pierde din gust si trebuie sa o arunci. Nu mai cred ca este suficient sa iubesti persoana de langa tine si sa constientizezi faptul ca numai pe el il vrei langa tine. Nu este de ajuns pentru a avea o relatie in care sa existe doi, ci este de ajuns numai pentru a pastra o relatie in care este numai o singura persoana, cealalta aparand doar ocazional, doar pentru a mentine flacara sa nu se stinga de tot....
In doi poti sa faci foarte multe lucruri frumoase, sa te bucuri si de un mar mancat impreuna, sa te bucuri si de o dimineata in care te trezesti langa el, dar din pacate, toate acestea nu pot fi simtite decat de amandoi...da, intr-adevar, cel mai mult doare singuratatea in doi...
